Reflecţie la DUMINICA  III  DIN  POSTUL  MARE  „C”

“Îndurător şi milostiv este Domnul” (Ps 102,8)

Zilele Postului Mare sunt zile în care Isus poartă crucea păcatelor noastre şi bate la uşa inimii noastre cerându-ne intrarea prin convertirea noastră, pentru a cina cu noi, pentru a ne da un scaun de domnie la Tătăl său (cf. Ap 3,20-21), dar şi pentru a ne scuti de un sfârşit violent şi neprevăzut ca al celor 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe, sau ca al celor galileeni a căror sânge, Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor lor (cf. Lc 13,1-5). Iar asta o face pentru că aşa cum ne spune Psalmul responzorial de astăzi, “Dumnezeu este îndurător şi milostiv (cf. Ps 102,8).

Iar a ne converti, conform lecturile de astăzi, înseamnă a face o revoluţie interioară prin care să schimbăm domnia satanei cu domnia lui Isus; înseamnă să schimbăm direcţia greşită în care am mers până acum, cu direcţia cea bună arătată Isus; înseamnă a ne schimba orientare centrată pe noi înşine, sprea cea îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni; înseamnă a înceta să mai fim smochini fără rod şi a începem să producem roade vrednice de pocăinţa noastră (cf. Lc 13,6-7).

Poate mulţi dintre noi cei prezenţi la sfânta Liturghie de astăzi, auzind chemarea lui Isus la convertire, chemare care a început chiar din prima zi a Postului Mare (cf. Mc 1,15), s-ar putea să-şi spună în inima lor: De ce să mă convertesc, căci eu n-am ucis cum a făcut Cain (cf. Gen 4,8); nu m-am îmbătat ca Lot (cf. Gen 19,32-35); n-am furat ca Zaheu (cf. Lc 19,8); n-am păcătuit ca Maria Magdalena (cf. Mc 16,9); n-am vândut pe Isus ca Iuda (cf. Mc 14,43-46); n-am prigonit ca Saul (cf. Fap 8,3);… sau n-am făcut nimic din ceea ce fac vecinii şi colegii mei (cf. Lc 18,11).

Scriptura prin lecturile de astăzi ne răspunde astfel la această dilemă a sufletului nostru: Pentru a te pierde pentru vecie, nu e nevoie să fii mai păcătos decât toţi ceilalţi oameni din jurul tău, aşa cum nu au fost nici galileenii ucişi de Plilat, şi nici cum nu au fost nici cei 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe (cf. Lc 13,1-5).

Pentru a ne pierde ajunge chiar şi un singur păcat, şi acela văzut de mulţi ca mic. Să ne gândim doar la: Adam şi Eva care au pierdut raiul pentru o singură muşcătură din fructul pomului oprit (cf. Gen 3,6); la femeia lui Lot a murit pentru o simplă privire înapoi (cf. Gen 19,26); la Esau care a pierdut binecuvântarea, pentru că în glumă a dat-o pentru un blid de linte (cf. Gen 25,33); la Moise care n-a intrat Canaan, pentru că în loc să-i vorbească unei stânci, a lovit-o de două ori cu toiagul său (cf. Nm 20,8.11); la regele Saul care şi-a pierdut regatul pentru o simplă neascultare (cf. 1Sam 15,22); la Anania şi Safira au murit pentru o singură minciună (cf. Fap 5,2-5); la Iuda în care a  intrat satana numai printr-o singură împărtăşanie sacrilegă (cf. In 13,27), etc. Şi când auzi creştini spunând că au păcătuit…numai de 2-3 ori pe zi, te umple groaza de atâta inconştienţă.

Generaţia la care a venit Mântuitorul, ca şi generaţia de astăzi la care predică tot el prin preoţii săi, poate fi asemănată cu smochinul neroditor din vie (cf. (Lc 13,6-9), adică o generaţie necredincioasă. Şi astăzi Dumnezeu caută rod în noi şi pentru că nu găseşte, deşi ne iubeşte, este nevoit să rostească verdictul: “Taie-l, la ce să mai ocupe locul degeaba” (Lc 13,7)! 

În acest sens există o frumoasă istorioară creştină: Se spune că, Dumnezeu, văzând că în urma păcatului sunt atât de mulţi nefericiţi pe pământ, şi-a trimis o bună parte dintre îngerii săi să se ocupe de nefericirile oamenilor. Şi astfel îngerii au venit pe pământ şi şi-au ales fiecare câte una din categoriile de nefericiţi: orfani, văduve, bătrâni, bolnavi, neputincioşi, săraci, flămânzi, goi, fără adăpost, handicapaţi, părăsiţi, etc. Mai rămăsese o categorie de nefericiţi pe care nici un înger nu s-a încumetat să o ia sub ocrotirea lui, era categoria păcătoşilor. Văzând Dumnezeu că îngerilor le este teamă de această categorie de nefericiţi, s-a adresat cu propunerea de a-i lua sub ocrotire, Fiului său, Isus. Isus nu a mai stat mult pe gânduri, şi prin puterea Tatălui şi al Duhului Sfânt, s-a întrupat şi a venit pe pământ, trăind printre oamenii păcătoşi ca un prieten şi oferindu-şi viaţa pentru mântuirea şi fericirea lor veşnică.

Atunci Isus, în marea sa iubire faţă de păcătoşi, faţă de mulţimea de smochini neroditori, l-a rugat pe Dumnezeu, să-i mai îngăduie măcar încă un an. Iar în acest an el s-a îngrijit de mântuirea lor, vărsându-şi sângele pentru ei. Iar, Dumnezeu, după spusa Psalmistului, i-a mai îngăduit pe cei din Israel încă 40 de ani (Ps 95,10-11). La rugăciunea lui Isus, şi pe noi păcătoşii de astăzi, Dumnezeu, ne îngăduie de 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70 de ani. Dar într-o zi vine şi judecata.

E adevărat că şi noi în aceasta viaţă, în drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să trecem, asemenea evreilor în drum spre ţara Canaanului, prin „cuptorul de foc“ al Egiptului (cf. Dt 4,20). Dar şi nouă Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut prin Isus, “noul său rug aprins”, că suferinţele noastre sunt şi ale lui; ne-a dezvăluit şi nouă că numele său este tot: „Eu sunt“, adică cel care umple mereu eternitatea cu prezenţa şi puterea lui (cf. Ex 3,14; Is 43,11.13. 25); şi ne-a spus că tot el este eliberatorul promis  “părinţilor noştri”, care s-a coborât la noi să ne scape (cf. Ex 3,8).

Apostolul Paul ne ajută să înţelegem istoria lui Israel, raportând-o la Cristos. Totul a fost o pregătire pentru venirea lui Cristos. 

O veche istorioară iudaică ne spune că, atunci când poporul lui Israel a cârtit împotriva lui Dumnezeu, la apele de la Meriba, stânca din pustiu din care a ţâşnit apă, stâncă căreia Moise trebuia numai să-i vorbească şi nu să o lovească, căci era o stâncă vie (cf. Nm 20,8-13); lovire pentru care Moise a fost aspru pedepsit prin ne intrarea sa în Canaan (cf. Dt 32,50-52); zic, stânca aceasta vie nu a rămas în locul în care a fost găsită, ci a mers în urma lor, împreună cu mana, până la intrarea în Ţara promisă, ca semn al iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu.

Sfântul Paul dezvoltând astăzi această temă, ne spune în cea de-a doua lectură, că stânca vie care i-a însoţit pe iudei în tot drumul lor prin pustiu, a fost Cristos. Ba mai mult, Cristos este stânca care ne însoţeşte şi pe noi până astăzi, ca semn al aceleaşi iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu (cf. 1Cor 10,4).

Dumnezeu avertizează întotdeauna pe cei aflaţi în păcat, ca să se întoarcă şi să aibă viaţă. Astfel, Dumnezeu, i-a avertizat şi chemat la convertire, pe oamenii din timpul potopului, timp de 100 de ani, prin Noe şi familia lui (cf. Gen 6,8). Pe cei din Sodoma şi Gomora, Dumnezeu, i-a chemat la convertire prin Lot (cf. Gen 19,9). Pe evreii scoşi din Egipt, timp de 40 de ani, Dumnezeu i-a chemat la convertire, prin multe minuni şi prin glasul lui Moise. Pe cei din Ninive, Dumnezeu i-a chemat la convertire prin profetul Iona (cf. Iona 3,5). Pe iudeii păcătoşi, care spuneau că aşteaptă venirea lui Mesia şi n-o aşteptau, Dumnezeu i-a chemat la convertire prin toţi profeţii săi, şi în mod special prin Ioan Botezătorul (cf. Mc 1,2-5); dar ei în loc să se convertească, i-au ucis, ca vierii pe trimişii şi pe fiul Împăratului (cf. Mt. 21,38-39).

Puţini sunt cei care s-au convertit la chemarea lui Dumnezeu: Rahav, căreia i-au predicat iscoadele evreilor (cf. Ios 2,1-24); Rut moabiteanca căreia i-a predicat soacra ei, Noemi (cf. Rut 1,16-17); Ninivitenii cărora le-a predicat profetul Iona (cf. Iona 3,5-10); David căruia i-a predicat profetul Natan (cf. 2Sam 12,1-13); Saul căruia i-a predicat Isus înviat (cf. Fap 9,5-6); Onesim şi Filemon, cărora le-a predicat Paul (cf. Flm 1,9-10); Augustin căruia i-a predicat episcopul Ambroziu; şi alţii. Dumnezeu aşteaptă acum ca din rândul celor care au ascultat chemarea sa şi s-au convertit, să facem parte şi noi.    

Se spune că pe unele clădiri abandonate din New York, care au geamuri sparte şi aspect neîngrijit, autorităţile locale, pentru a masca dezastrul, au pus nişte cortine din plastic, pe care au pictat perdele şi jaluzele vieneze. Este o înşelăciune. Această înşelăciune o fac şi unii creştini cu viaţa lor, punându-şi mască de credincioşi, pe când ei sunt nişte morminte văruite (cf. Mt 23,27).

Când Moise a coborât de pe munte unde a stat în părtăşie cu Dumnezeu timp de 40 de zile, a arătat ca şi Dumnezeu, nu numai pentru că faţa lui strălucea, ci mai ales a început să se asemene cu Dumnezeu, devenind omul cel mai blând de pe faţa pământului (cf. Nm 12,3).

Sfântul Paul spune foarte clar: “Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit; ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal 6,7).

Scriptura mai păstrează un exemplul unui om care l-a batjocorit pe Dumnezeu, în persoana lui Antioh Epifanul (215-164 î.Cr). Acesta după ce toată viaţa şi bătut joc de Dumnezeu şi de poporul său, ignorând toate chemările la convertire. La bătrâneţe, când păcatele s-au lăsat de el şi nu el de păcate, pentru că nu mai avea puterea să le săvârşească, a strigat după ajutor la Dumnezeu. Şi notează foarte frumos Scriptura, spre învăţătura noastră că: ”Acest rău nu a primit milostivirea Domnului” (2Mac 9,13). 

Mulţi creştini gândesc că actul convertirii trebuie făcut la bătrâneţe, şi că până atunci pot trăi ca nişte smochini neroditori. Cât de mult se înşeală aceşti creştini, căci convertirea amânată pentru la bătrâneţe e ca şi cum ai vrea să câştigi o cursă cu obstacole, sau un concurs de Miss la bătrâneţe, după ce le-ai ratat la tinereţe. Acest mod de a gândi este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, şi nu rămâne nepedepsită.

Sfântul Thomas Morus (1477-1535), nu înceta de a-i atrage atenţia unui cavaler din timpul lui, să lase viaţa de păcat şi mai ales înjurăturile. La toate aceste chemări, el răspunde dispreţuitor, că o va face în ceasul morţii cu un act de căinţă, asemănător cu cel al tâlharului iertat din dreapta crucii (cf. Lc 23, 39-43). S-a întâmplat ca într-o zi, pe când era la vânătoare şi alerga un animal, să cadă din galopul calului pe nişte pietre şi să moară instantaneu. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit, nu au fost unele de iertare, ci tot o înjurătură urâtă.  

Convertirea şi pocăinţa nu trebuie amânate. Cartea Judecătorilor, ne vorbeşte despre un levit care a avut imprudenţa de a intra într-o cetate idolatră unde nu avea voie să intre. Şi pentru că nici n-a plecat repede de acolo, amând plecarea cu o zi, şi-a pierdut ceea ce a avut mai scump pe lume, soţia, pe care după ce i-au batjocorit-o, oamenii lui Belial i-au ucis-o (cf. Jud 19,1-28).

Acest levit imprudent este imaginea creştinului imprudent care după ce intră în păcat, fără voia lui Dumnezeu, mai şi amână plecarea din el, deşi Scriptura spune: „Să nu apună soarele peste păcatul vostru” (Ef 4,26). Atunci oamenii lui Belial vor venii ş-i vor ucide şi lui ceea ce are mai scump, sufletul. Să nu uităm că păcatul este ca un foc deschis într-o casă frumoasă. Să nu uităm că prin orice păcat intrăm în cetatea idolatră a satanei, care ne urăşte de moarte.

Galileenii ştiau că Irod îi urăşte şi cu toate acestea ei au intrat în cetatea lui, ba mai mult au şi mai zăbovit acolo pentru nişte jertfe păgâne. Cei 18 ştiau că turnul din Siloe este şubred şi totuşi au mai rămas la umbra lui. Şi ce a urmat imprudenţei lor? Măcelărirea pentru unii şi strivirea pentru alţii (cf. Lc 13,1-5).

Petru Abelard (1079-1142), un scriitor religios şi profan, a oscilat multă vreme în Dumnezeu şi satana. Acest om s-a convertit în urma unui vis. Se făcea că a murit, şi că diavolii au venit şi i-au luat sufletul ca să i-l ducă în iad. Acolo a văzut cum diavolii îi construiau o casă de foc pentru veşnicie, casă de la care le mai lipsea numai o singură cărămidă. El i-a auzit pe diavoli spunând bucuroşi, încă un păcat şi Petru Abelard este al nostru. Îngrozit, s-a trezit. A înţeles mesajul lui Dumnezeu, a făcut o spovadă bună, şi a început o viaţă nouă de creştin, dărâmând prin fapte de iubire şi pocăinţă, casa din iad pe care i-o construiau diavolii.

Poate că şi la mulţi dintre noi creştinii ne mai lipseşte un singur păcat până ce casa de foc din iad să ne fie gata şi să fim duşi acolo. Să urmăm pilda de convertire a lui Petru Abelard, şi prin fapte de pocăinţă şi de dragoste creştină, să ne dărâmăm şi noi casa din iad.

Închei cu vorbele sfântului Remigiu (437-533), spuse lui Clovis, regele francilor (466-511), la botezul său: „Arde tot ceea ce ai iubit până acum, şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum”!

Acest lucru să-l facem şi noi începând de astăzi!

                                                                                                       

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la DUMINICA  A  II  A  DIN  POSTUL  MARE  „C”

“Doamne, ce bine ne simţim aici ! Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” ( Lc 9,33.35)

Evanghelia de astăzi ne relatează Schimbarea la Faţă a lui Isus. Dar pentru a înţelegea ceea ce s-a întâmplat pe Tabor, trebuie ca mai întâi să ne amintim că, Isus, cu câteva zile înainte de acest eveniment, pe când era în Cezareea lui Filip, le spusese ucenicilor săi că, el trebuie să urce la Ierusalim, că trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi a treia zi să învieze (cf. Lc 9,22). Şi iarăşi trebuie să ne amintim, că apostolii, în frunte cu Petru, amăgiţi de satana, au protestat şi au încercat să-l abată pe Isus de la cruce, singura cale de mântuire a lumii păcătoase: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întîmple aşa ceva!“ Dar Isus s-a întors, şi i-a zis lui Petru: „Înapoia Mea, satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor“ (Mt 16,22-23).

Şase zile au stat ucenicii întristaţi de anunţul categoric al lui Isus, privind pătimirea, moartea şi învierea sa. În ziua a şasea a luat cu el pe trei dintre cei mai afectaţi dintre ucenici ai săi, pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, s-a urcat pe munte şi în faţa lor, în timp ce se ruga, s-a schimbat la faţă. Trupul, faţa şi hainele i-au devenit strălucitore. Lângă el, tot transfiguraţi la faţă, au apărut şi doi dintre profeţii de succes de odinioară, Moise şi Ilie, care au avut şi ei de suferit multe pentru împlinirea misiunii lor, şi peste care Dumnezeu şi-a strălucit lumina sa, în semn de aprobare a lucrării lor (cf. Ex 24,30; 1Rg 19,13). Moise şi Ilie, vorbeau cu Isus de suferinţa pe care el avea s-o îndure la Ierusalim peste câteva zile (cf. Lc 9,31), căci numai prin jertfa crucii, avea să aducă mântuirea lumii (cf. Lc 24,26).

Niciodată nu au putut uita ucenicii, Schimbarea sa la faţă a lui Isus, şi nici glasul Tatălui care a răsunat, zicând: „Acesta este Fiul meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Lc 9,35).

Schimbarea la faţă a lui Isus, însoţită de glasul Tatălui ceresc, au fost pentru ucenici ca o,  „picătură de balsam cereasc”, primită în durerea sufletului lor, căci şi după mulţi ani de la acest eveniment, eveniment adeverit şi de Învierea lui din morţi, Petru avea să scrie: „noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu el pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,18).

Deci, întăriţi de acest eveniment, care a fost dublat şi de minunata sa înviere, ucenicii fricoşi numai cu puţin timp înainte, nu s-au mai temut de nimeni şi de nimic, nici de diavol şi nici de prigonitorii lor; toţi şi-au împlinit misiunea murind martiri, asemenea mântuitorului lor, Isus, uimind pe călăii lor prin forţa divină care locuia în ei.

Schimbarea la faţă a lui Isus este o strălucire şi o glorie la care trebuie să ajungă şi fiecare creştin (1Cor 15,51), ca urmare a botezului. Cu ocazia botezului fiecare creştin a primit ca şi arvună a transfigurării sale, haina albă şi lumina vie a învierii, care au strălucit astăzi pe chipul lui Isus; această haină şi această lumină vie, vor căpăta tărie şi strălucire prin fiecare suferinţă şi cruce pe care le vom îndura zilnic prin lupta noastră cu satana şi cu oamenii călăuziţi de el. Aici nu trebuie să uităm că, cineva cu un trup ca al nostru, prea sfânta fecioara Maria, a ajuns deja, prin harul lui Dumnezeu, glorificată cu trupul şi sufletul în slava cerească.

După mari lupte cu satana şi cu mentalitatea lumii, chiar aici pe pământ, după exemplul lui Isus de pe Tabor, unii dintre marii sfinţii ai Bisericii, s-au schimbat la faţă, ca de exemplu: Marcu Ascetul (sec. V), Ava Siluan (sec. V), Ava Sisoe cel Mare (+429); ei au strălucit ca soarele în anumite momente.

Cu fiecare an încheiat şi cu fiecare minut care a trecut din viaţa noastă, ne apropiem, fie de transfigurarea noastră fericită, fie de căderea noastră în întunericul suferinţei. De aceea, Dumnezeu ne îndreaptă astăzi spre crucea de pe Golgota, unde Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, a fost răstignit şi a murit în chinuri grele, ca să ne scape de păcatele noastre. „În el avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului său“ (Ef 1,7) Biblia ne mai spune: „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu crede în Fiului nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui“ (In 3,36). „Şi aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe care tu l-ai trimis“ (In 17,3). Numai aşa vom putea ajunge în veşnicia veşnic fericită.  

Un francez a trecut în Anglia şi după câtva timp a devenit cetăţean englez. Cu acea ocazie, el a spus: „Până ieri Waterloo (18 iunie 1815), a fost pentru mine o înfrângere; dar de astăzi înainte el este pentru mine o victorie”. Parafrazând putem spune şi noi: „Până la botezul nostru toate a fost pentru noi numai înfrângeri, dar de când aparţinem lui Cristos, toate sunt pentru noi numai victorii”.

Sfântul Fulgenţiu din Ruspe (467-533), vizitând Roma cu ocazia încoronării împăratului Teodoric cel Mare (454-526), a exclamat: „Dacă Roma pământească e aşa de strălucitoare, oare cum va fi noul Ierusalim ceresc”?

Iată câteva gânduri despre fericirea cerească, revelată nouă astăzi prin Transfigurarea lui Isus:

Sfântul apostol Ioan, vorbindu-ne despre Ierusalimul ceresc, mama noastră, din care Isus ne-a arătat astăzi numai un crâmpei, spune: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintâi au trecut. Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sânt vrednice de crezut şi adevărate“ (Ap 21,3-5)

Petru şi ceilalţi doi apostoli, văzând gloria lui Isus transfigurat, prezenţa Duhului din nor, şi auzind glasul Tatălui, au uitat total de ei înşişi, şi se se preocupau numai de fericirea altora (cf. Lc 9,33).

Când sfântului Paul i-a fost dat să vadă al treile cer, a exclmat: “Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc“ (1Cor 2,9); şi drept urmare a acestei revelaţii, repeta mereu: “Vreau să mor ca să fiu cu Cristos” (Fil 1,23)

Sfântul diacon Ştefan, vâzând cerurile deschise şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, n-a mai auzit nici o insultă şi n-a mai simţit nici o durere care veneau de la duşmanii săi, dar se ruga pentru ei şi murea fericit (cf. Fap 9,56-60)

Sfântul Francisc din Asisi (1181-1226), în timpul ultimei boli, a avut fericirea să audă numai câteva acorduri de muzică cerească cântate de un înger; din acel moment nu mai simţi nici o durere şi era gata să moară de fericire.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582), a avut odată fericirea de a vedea numao o mâna glorificată a lui Isus înviat, şi a înmărmurit de atâta frumuseţe. Din acel moment, ea a început să exclame des: “Doamne, osi să sufăr, ori să mor”!

Fericitul Egidiu din Assisi (+1262), ori de câte ori auzea rostindu-se cuvântul “paradis”, intra instantaneu în extaz.

Şi iarăşi ne spune sfântul Ioan în Apocalips, despre Ierusalimul ceresc: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie. Dumnezeu şi Mielul, sunt templul şi lumina ei” (Ap 21,10.18-23).

Autorul scrisorii către evrei, ne spune că însuşi Isus a primit tărie de a suporta chinurile crucii, din contemplarea frumuseţilor paradisului: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evr 12,2).

Sfântul Paul spunea şi el: „Mă bucur în suferinţele mele” (Col 1,24); căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie aşezate alături de slava viitoare” (Rom 8,18).

Psalmistul spune şi el: „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie; cel care merge plângând atunci când însămânţează, se va întoarce cu bucurie atunci când îşi va strânge snopii” (Ps 126,5-6).

De dragul Domnului şi a Împărăţiei sale veşnice, şi personajele lecturilor de astăzi, au lăsat toate pentru a o lua în posesie. Astfel: Avraam a renunţat la ţara, familia şi casa lui, şi s-a dus unde i-a spus Dumnezeu şi acceptat alianţa cu el (cf. Gen 12,1-4; 15,5-18); apostolii au lăsat în urmă toate şi au mers după Isus (cf. Lc 18,28); apostolul Paul a renunţat la titlul de fariseu şi s-a făcut creştin, pentru a deveni cetăţean al cerului (cf. Fil 3,5.20).

Apoi şi mulţi sfinţi au făcut la fel: Antonie Pustnicul (250-356), Paul Pusnicul (+ 345), Francisc din Assisi (1181-1226) şi mulţi alţii şi-au împărţit averile la săraci; Stanislau (1035-1079) şi Aloois de Gonzaga (1568-1591), atunci când era vorba despre avuţii pământeşti, au spus: „Ad majora natum sum”!; Bernard (1091-1153) împreună cu fraţii săi şi apoi împreună cu mama şi cu tatăl lor, au intrat cu toţii în mănăstire, lăsând bunurile lor pământeşti pentru alţii, spunând că ei au plecat să le caute pe cele veşnice.

Închei cu o recomandare a sfântului Iacob, care sună aşa: “Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pămîntului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă. Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii, cari au vorbit în numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iac 5,7-11).

                                                                                                         Pr. Ioan Lungu

  

 Reflecţie la  DUMINICA  II  DIN  POSTUL  MARE  „C”

Prin cuce la lumină

Văzând reacţia ucenicilor la Schimbarea la Faţă a lui Isus, „Doamne, ce bine ne simţim aici” (Lc 9,33), mi-am adus aminte de o reclamă „pentru slăbit”, pe care am văzut-o pe holul unei clinici medicale. În partea de sus a reclamei era prezentată o persoană supraponderală, iar mai jos aceeaşi persoană în dimensiuni normale. Ochii tuturor priveau spre dimensiunile normale ale acelei persoane şi se minunau. Dar, când a apărut medicul şi le-a arătat reţeta dietei de urmat, multe din acele persoane supraponderale au plecat triste, asemenea tânărului bogat care a plecat trist din faţa lui Isus, atunci când a auzit de renunţările pe care trebuia să le facă pentru a dobândi viaţa veşnică (cf. Mt 19,22).

Multe pierderi şi urmări rele ne-au adus diavolul şi păcatul în cele trupeşti şi pământeşti: trudă, sărăcie, suferinţă, boală şi moarte; dar mai multe şi mai grele pierderi ne-a adus diavolul în cele sufleteşti şi cereşti: pierderea prieteniei cu Dumnezeu, pierderea vieţii veşnice, pierderea frumuseţii originale, pângărirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, pierderea paradisului, pierderea strălucirii şi a fericirii veşnice.

Pericopa evanghelică de astăzi, cu Schimbarea la Faţă a lui Isus, este o urmare firească a celei din duminica trecută, cu Ispitirile lui Isus de către duhul cel rău; căci dacă ne amintim de finalul evangheliei din duminica trecută, Luca ne-a spus că „diavolul s-a îndepărtat de Isus numai pentru un anumit timp” (Lc 4,13).

Dar de ce diavolul a promis că va reveni cu Ispitele la Isus, şi chiar a venit prin provocările adresate lui Isus de autorităţilor civile şi religiase, de apostolii săi şi de oamenii amăgiţi de satana? Pentru că Isus avea să se lupte cu diavolul încontinuare ca să ne dobândească toate cele pierdute: frumuseţea sufletească şi trupească; strălucirea şi fericirea paradisului pe care le-am pierdut odată cu toate cele pământeşti; şi toate bunurile cereşti pierdute. Şi mai ales că Isus avea să ni le dobândească tot prin... cruce, instrumentul cel mai de temut de diavol. Văzând satana că prin lupta directă nu-l poate birui pe Isus, căci era mereu în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, l-a mânat pe apostolul Petru să-i facă misiunea de ispititor şi să-l îndepărteze de cruce. Dar nici aici nu a reuşit satana, aşa cum nu a reuşit nici mai târziu prin oamenii răi de la cruce.

Crucea este şi astăzi teama satanei şi a oamenilor lui. Citim în viaţa sfântului Cristofor (+ 251), că pe când era păgân îl slujea pe satana, crezându-l ce mai puternic rege. Dar când l-a văzut pe satana fugind tremurând de o cruce de pe câmp, l-a părăsit pe satana şi s-a înrolat în Biserica lui Cristos. Tradiţia ne spune că fiind un bărbat chipeş şi atrăgător, Cristofor, voind ca lumea să nu mai privească spre el, ci spre mântuitorul lumii, la botezul său i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea capului său frumos, o înfăţişare de câine. Lucru care s-a şi întâmplat. Oamenii căutând din acel moment numai la la unica frumuseţe care poate mântui, Isus Cristos.

În timp ce Isus le deschide acest dificil drum al crucii, pentru a-i încuraja pe ai săi, doreşte să le arate prin transfigurarea sa, şi unde se sfârşeşte crucea: în glorie, împreună cu El. Şi care este măreţul subiect despre care vorbeşte Isus pe Tabor? Moartea lui! El vorbeşte despre aceasta cu Moise şi cu Ilie, atunci când nu poate să o facă cu ucenicii săi.

În schimbarea Sa la faţă, avem în miniatură toate trăsăturile împărăţiei viitoare. Transfigurarea este scopul şi destinul omenirii. Cei morţi vor învia, iar cei vii vor fi schimbaţi în glorie...ca Isus, ca Maria, ca Moise, ca Ilie, şi ca mulţi alţi sfinţi.

Chiar dacă Petru şi ceilalţi apostoli, înainte de Schimbarea la Faţă şi înainte de Învierea glorioasă a lui Isus, s-au scandalizat de cruce şi au protestat cu privire la ea, după Schimbarea la Faţă şi mai ales după Învierea sa glorioasă, au mers cu bucurie în întâmpinarea “crucii”, murind toţi ca martiri, şi spunând cu sfântul Andrei: “Cruce sfântă, ia-mă în braţele tale şi mă aşează în braţele lui Isus”! Chiar dacă şi Moise şi Ilie s-au plâns de cruce, acum se bucurau cu Isus în slavă.

Astăzi în evanghelie, prin Schimbarea sa la Faţă şi prin glasul Tatălui care a răsunat din nor, Isus ne-a vorbit despre Dumnezeu cel întreit şi unic şi de frumuseţea paradisului de care diavolul ne-a frustrat, şi de care mulţi oameni din toate timpurile, au cam uitat.

Se zice că odată, un copil s-a apropiat de frăţiorul său nou născut, şi i-a şoptit: „Micuţule, te rog, vorbeşte-mi despre Dumnezeu şi Împărăţia lui, că de când m-am născut am uitat cum arată”!   

Bruno Ferrero, are o povestire în care ne spune că într-o zi, un rege îşi trimise fiul care a greşit într-un exil de corecţie, dintr-o ţară îndepărtată. Prinţul avu multe de suferit acolo că îşi pierduse orice nădejde că va putea reveni vreodată în părintească. Trecură ani şi ani. Într-o bună zi, regele îi trimise fiului său un sol cu porunca de a-i îndeplini orice dorinţă şi orice speranţă. Iar când solul a ajuns la prinţ, acesta i-a cerut doar o bucată de pâine şi o mantie caldă. Uitase cu desăvârşire că era prinţ şi că putea să se întoarcă la palatul tatălui unde putea domni până la sfârşitul vieţii împreună cu el.

Chiar dacă se mai întâmplă ca unii dintre noi oamenii să uite cum este Dumnezeu şi raiul, să uite că sunt „prinţi şi prinţese” destinaţi să domnească veşnic cu Tatăl ceresc, Isus n-a uitat pentru ce a venit, ba chiar ne-a vorbit de toate acestea şi s-a pregătit asiduu pentru misiunea de mântuitor, şi pentru lupta cu satana, căruia trebuia să-i smulgă zapisul stăpânirii sale (cf. Col 2,14).

Toate aceste “rele” care ni s-au întâmplat după păcat, au fost doar nişte pedeapse scurte şi uşoare, date de Dumnezeu omului şi creaţiei, după cum se exprimă cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 3,1-5). Dar în realitate toate cele create au fost destinate spre o nădejde şi spre o măreţie veşnică. De aceea, Isus ne vorbeşte despre „înnoirea tuturor lucrurilor” (Mt 19,28); Petru vorbeşte despre „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fap 3,21); iar Isaia ne vorbeşte despre o transformare radicală a tuturor celor create, ca cea a: “lupului care va locui împreună cu mielul...(cf. Is 11,6-11). Deci, toate aceste “rele” nu înseamnă că omul, pământul şi cerul vor pieri şi vor înceta să existe, ci înseamnă că vor trece de la starea veche a păcatului, la una nouă a mântuirii.

Şi nu numai că Isus ne va câştiga înapoi toate cele pierdute, dar el va face ca şi pedepsele scurte şi uşoare ale vieţii acesteia, să le transformăm în unelte de lucru la mântuirea noastră şi a semenilor noştri, împreună cu Dumnezeu.

În acest caz am putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se vor transfigura prin cruce şi prin puterea lui Dumnezeu, cu o mamă, care prin durerile naşterii, aduce pe lume un om nou, un pământ nou şi un cer nou, în care vor locui dreptatea (cf. 2Pt 3,13).

Sau am mai putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se transformă prin cruce şi prin harul lui Dumnezeu, cu: o sămânţă care suferă şi moare în pământ, dar din care apare o plantă nouă; cu un purice de apă care suferă şi moare în fiinţa lui veche, dar apare libelula; cu un mormoloc care trece, şi apare broscuţa; cu o larvă care suferă şi moare în scriul pe care şi l-a construit, dar  apare apoi fluturele multicolor.

Şi este interesant de observat că, artistul Constantin Brâncuşi (1876-1957), inspirat de omul pus în sicriu şi care este înmormântat cu speranţa învierii, prin Cristos; inspirat apoi şi din “larva care îşi contruieşte cosciugul din care va renaşte într-un fluture multicolor”, şi-a conceput una dintre capodoperele sale, “Coloana infinitului”, din piese sub formă de “cosciuge închise”, în care ultima piesă este un “cosciug deschis”, care toate se înalţă spre cer în strigăt de bucurie şi aducere de mulţumire lui Dumnezeu, pentru mântuirea adusă de Cristos, şi pentru speranţa învierii fericite.

Dumnezeu, ne spune în Biblie: “Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăş în ţara lui Israel. Şi veţi şti că eu sînt Domnul, cînd vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu! Voi pune Duhul meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că eu, Domnul, am vorbit şi am făcut.“ (Ez 37,12-14).

Medicul şi scriitorul american, Raymond A. Moody, Jr. (născut la 30 iunie 1944), în renumita sa carte: “Viaţă de după viaţă”, în care a cules declaraţiiele mai multor persoane readuse la viaţă, după o moarte clinică, prin metode moderne de resuscitare, ne povesteşte despre un tânăr bogat care s-a aflat în moarte clinică şi a fost readus la viaţă, spre bucuria părinţilor săi şi despre o mamă a patru copii, readusă şi ea la viaţă după o moarte clinică. Readuşi la viaţă, în loc să fie fericiţi, ei erau trişti de moarte, pentru bogăţiile şi fericirea pe care au trebuit să le părăsească prin readucerea la viaţă. Ei le-au reproşat fiecare: medicilor, părinţilor şi rudelor: “De ce mi-aţi făcut răul acesta”! Abia acum îl înţelegem pe sfântul Paul, care spunea: “Vreau să mor ca să fiu cu Cristos” (Fil 1,23)!

Avram, din prima lectură, a fost un păcătos ca şi noi şi a avut nevoie de mântuire; iar când s-a încrezut în Domnul, făcând alianţă cu el, îndreptăţirea i-a fost atribuită. David, şi-a scris speranţa în Dumnezeu care mântuieşte, din Psalmul Responzorial de astăzi, pe când era prigonit de duşmanii săi (cf. Ps 27). Oricât de mulţi duşmani ar avea omul, dacă îl ia pe Dumnezeu de ajutor, e mai tare decât toţi duşmanii săi. Dacă te temi de Dumnezeu, nu-ţi mai este frică de nimeni. Pentru toţi cei care se încred în Domnul, Domnul se îngrijeşte de mântuirea şi fericirea lor.

Paul ne spune astăzi că “cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos” (Fil 3,20). Trupul pe care îl are Cristos acum, va fi şi al tuturor sfinţilor săi. Dar să avem grijă că, o viaţă de păcat ne face vrăjmaşi crucii, şi ne duce la pierderea fericirii.

Biserica vrea de la noi astăzi, ca pe baza Scripurilor şi pe baza observaţiilor atente din cartea naturii, şi din experienţele oamenilor, să înălţăm către Dumnezeu, imnuri de bucurie şi cântări de mulţumire, pentru mântuirea şi învierea aduse de Cristos, prin patima moartea şi învierea sa, aşa cum a făcut Constantin Brâncuşi şi aşa cum fac toţi oamenii de bună credinţă.

                                                                                                                          Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  I  DIN  POSTUL  MARE  „C”

Creştinul trebuie să aibă o dependenţă totală de Dumnezeu, o ascultare deplină faţă de Cuvântul său şi o încredere neclintită în promisiunile sale.

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, sunt necesare câteva precizări:

După păcatul strămoşesc, creaţia care a fost pusă la început de Dumnezeu în mâinile omului (cf. Gen 1,29; Ps 8,6-8), a trecut acum prin neascultarea sa în mâinile satanei. Astfel că satana a devenit: "stăpânitorul acestei lumi" (In 12,31;14,30:16,11), "dumnezeul acestui veac" (2Cor 4,4) şi "prinţul puterii văzduhului" (Ef 2,2). Însă această domnie a satanei avea să dureze numai până când avea să se arate „sămânţa femeii” (cf. Gen 3,15), care va răscumpăra şi omul înşelat şi creaţia pângărită de el (cf. Rom 8,23), şi va aduce mântuirea.

Cât îl priveşte pe Isus, pentru a-i aduce pe oameni la Împărăţia lui Dumnezeu, a trebuit ca mai întâi, la Crăciun, să se „coboare” pe sine până la starea de sclav (Mt 11, 29; Fil 2,6-8 ), pentru ca să poată ajunge până la cel mai din urmă dintre oameni, ca apoi să le poată ridica povoara păcatelor (cf. In 1,29), şi în final să le spele în sângele său pe care avea să-l verse de pe cruce (cf. 1In 1,7).

Noi ştim că la Botezul lui Isus în Iordan, Tatăl, l-a declarat public pe Isus drept „Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată bucuria” (Lc 3,22). Iar din acest minunat titlu de „Fiu preaiubit”, au decurs pentru Isus încă multe alte nume, cum ar fi: Rege peste toate împărăţiile lumii (cf. Ap 12,5), moştenitor peste Împărăţia şi bucuria veşnică a lui Dumnezeu (cf. Evr 1,2), pe care trebuia să o umple şi să o lărgească (cf. Fap 4,12), şi Mântuitor al lumii (cf. Mt 1,21)

Aceleaşi lucruri trebuiesc spuse şi despre fiecare om botezat, care la botezul său, a fost constituit şi el de către Dumnezeu cel întreit şi unic, tot „fiu preaiubit al Tatălui în care el îşi găseşte toată bucuria”. Iar din acest titlu, şi pentru omul botezat, decurg multe alte titluri: frate cu Isus; templu al Duhului Sfânt; moştenitor al Împărăţiei Cerurilor; părtaş cu Dumnezeu la bunurile şi bucuriile veşnice; dar şi frate cu toţi oamenii, pe care ca şi Isus, trebuie să-i aducă la Isus pentru a primi şi ei mântuirea şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Timpul Postului Mare, în care am intrat deja, este timpul când Isus şi creştinul, îşi încep împreună lupta contra duhului rău care i-a scos pe oameni din rai şi a golit cerul de îngeri; căci aşa cu zice sfântul Augustin (354-430), „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”.

Iar în acest timp de Post Mare, când Isus se duce în pustiu pentru a începe lupta cu duhul cel rău şi pentru a se arata omenirii întregi că el este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In 1,29), el împlineşte de fapt vechea profeţie a „ţapului ispăşitor”, asupra căruia au fost rostite toate păcatele poporului (cf. Is 53,4), iar apoi a fost trimis în pustiu pentru a se lupta cu satana, şi pentru a-i îndreptăţii pe cei care au păcătuit (cf. Lev 16,7-10).

Pentru că satana biruise pe toţi oamenii de la Adam încoace, Apostolului Ioan, care se plângea că n-a găsit pe nimeni ca să desfacă peceţile păcatului, Dumnezeu i l-a arătat pe Isus, “Leul din seminţia lui David”, care poate obţine victoria aşteptată şi dorită (cf. Ap 5,5). Deşi în această luptă cu satana, Isus părea lipsit de şanse, ca David faţă de Goliat, totuşi Isus l-a învins pe diavol cu piatra divină a Cuvântului, aşa cum David l-a ucis pe Goliat cu o piatră din praştie (cf 1Sam 17,40-50; Lc 4,4.10).

Cele trei ispitiri la care a fost supus Isus, arată sărăcia şi disperarea lui satan, în faţa biruitorului său anunţat de veacuri (cf. Gen 3,15). El a venit astăzi la Isus cu ispitele: pâinii, împărăţiilor lumii şi cu cea a gloriei; toate aceste bunuri Isus le avea deja în virtutea titlului de „Fiu prea iubit al Tatălui”. Isus nu avea nevoie de pâine de la diavol, pentru că el fiind mirele ospăţului veşnic (cf. Ap 19,9), el însuşi era pâinea ce vie coborâtă din cer (cf. In 6,16), pâinea celor tari şi pâinea oamenilor şi a îngerilor. Isus nu avea nevoie să primească de la diavol nici pâinea, dar nici împărăţiile lumii şi nici gloria oamenilor, pentru căci şi pe toate acestea el le primiseră deja de la Tatăl.

Însă, aici trebuie să spunem ceva, şi anume că, toate aceste bunuri Isus le avea, dar numai după ce va împlini jertfa crucii. Iar diavolul ştia şi aceasta. Şi tocmai aici voia să lovească satana în Isus, ca să-i ofere toate acestea fără trudă, fără suferinţă, fără cruce şi fără moarte.  

Prin orice ispită, satan îi spunea lui Isus, dar şi unuia fiecăruia dintre noi: “ocoleşte crucea!”  Ştiţi de ce diavolul caută să ne facă să ocolim crucea? Căci după păcatul strămoşesc, crucea cu toate implicaţiile ei, a rămas singura armă pentru a-l învinge pe satan! De aceea, Paul ne spune că, propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii, ea este puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18).  

În această lume nu există decât doi conducători: Isus Cristos şi satana. Dacă nu-l ascultaţi pe Isus, înseamnă că vă supuneţi diavolului. Cale de mijloc nu este. De aceea, Paul spune: “N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2)

Cu ispitele prin care l-a atacat pe Isus, satana ne atacă şi pe noi oamenii. Isus s-a împotrivit ispitelor satanei, lovindu-l cu piatra cuvântului din Scripturi. (cf. Lc 4,1-13), căci pentru el, mai important decât satisfacerea foamei fizice, mai important decât toate bogăţiile şi onorurile lumii, era ascultarea de cuvântul Tatăl şi împlinirea misiunii lui.

Biruinţele de astăzi ale lui Isus contra diavolului sunt şi biruinţele noastre, dacă abordările şi metodele lui de luptă vor fi şi abordările şi metodele noastre. Noi, după exemplul lui Isus, trebuie să vedem mai întâi ce ne spune Dumnezeu. Astfel:

Când diavolul ne va spune şi nouă să ne facem rost de pâine chiar şi din „piatră seacă”, sărind peste crucea muncii şi a sudorii, noi să-i răspundem că Dumnezeu a hotărât deja că pâinea trebuie câştigată prin sudoarea frunţii (cf. Gen 3,17); iar cine nu va voi să muncească, nici să nu mănânce (cf. 2Tes 3,10-12). Fără această „cruce a pâinii”, pierdem pe Isus „Pâinea vieţii” şi „Ospăţul veşnic” din paradis.

Când satana, ca şi pe Isus, ne ispiteşte şi pe noi, cu dorinţa de stăpânire şi de slavă, noi să-i răspundem că la creaţie am primit deja de la Dumnezeu stăpânire peste întreg universul creat, iar la învierea lui Isus, am primit şi stăpânirea şi slava Împărăţiei Cerurilor, în care sunt incluse şi toate cele pământeşti.

Noi toţi trebuie să ştim astăzi că prioritare sunt: pâinea care dă viaţa veşnică, dobândirea Împărăţiei veşnic fericite a lui Dumnezeu, şi câştigarea slavei cereşti, la care se poate ajunge numai prin cruce (cf. Mt 6,33). Pierzând pâinea ce vie, stăpânirea şi slava Împărăţiei cerurilor, ocolind crucea şi închinându-ne satanei, pierdem şi stăpânirea şi slava pe care temporar ni le dă satana. Abia după ce a înviat, a spus ucenicilor: “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ.” (Mt 28,18).

Şi aşa cum Isus a aşteptat ca să primească de la Tatăl, pâinea, împărăţia, slava şi puterea, prin cruce, şi n-a acceptat să primească nimic de la cel rău, care cerea ocolirea crucii şi închinarea la el, tot astfel şi noi, înainte de a căuta orice bunătate, stăpânire şi slavă, să le căutăm mai întâi pe cele care vin de la Dumnezeu şi prin modul legitim (crucea) de a o obţine.

Astăzi suntem chemaţi, ca din lecturile pe care le-am ascultat la sfânta Liturghie, să ne facem un crez complet pentru viaţa noastră de creştini.

Astfel din prima lectură să învăţăm că pentru a ajunge în ţara unde curge lapte şi miere, adică în paradis, trebuie să ţinem o dependenţă totală de Dumnezeu; adică în drumul nostru spre cer, care trece prin pustiul greutăţilor şi necazurilor, să nu căutăm alt ajutor, decât pe Dumnezeu.

De la Isus pe care l-am auzit la evanghelie, să învăţăm ascultarea totală de Tatăl care ne vorbeşte prin Scripturi; adică să credem aşa cum ne spun Scripturile că suntem „fiii lui Dumnezeu” şi că avem deja în posesie toate cele care decurg din acest titlu, inclusiv puterea asupra duhurilor rele.   

Iar de la lectura a doua trebuie să învăţăm încrederea nestrămutată în promisiunile lui Dumnezeu care se vor împlini toate la timpul lor, cu toţi cei care chemă numele său în această viaţă, iar la marea judecată, nu vor fi daţi de ruşine, ci vom ajunge la mântuire.

                                                                                                                     

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la MIERCUREA CENUŞII

“Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii. ” (2Cor 5,20; 6,2)!

Sfânta Carte ne spune că toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub soare îşi are ceasul lui. Astfel: “dărâmare îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei… aruncarea cu pietre îşi are vremea ei şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei;…ruptul îşi are vremea lui şi cusutul la loc îşi are vremea lui…” (cfr. Qoh 3.1-7)

Aplicând acest text la viaţa noastră şi la Timpul Postului Mare în care am intrat astăzi, putem supune, că după ce până acum, prin păcatele noastre, am dărâmat, am rupt şi am aruncat cu pietre, iată că acum a sosit timpul să rezidim ce-am dărâmat, să coasem ceea ce am rupt, şi să strângem pietrele pe care le-am aruncat, pentru că acum, în Postul Mare, Dumnezeu a hotărăt pentru noi “timpul iertării”. Căci iată ce ne spune Dumnezeu astăzi prin gura sfântului Paul: “Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,20; 6,2). Şi dacă vom împlini ceea ce ne-a rânduit de el, atunci el ne va asculta, ne va ajuta şi ne va mântui.

Ţinând cont de cuvântul Scripturii, dar şi de exprimarea sfântului Augustin (354-430), care spune: “Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”, Biserica, ne-a stabilit “acest timp potrivit”, în care Cristos îşi începe “pătimirea sa glorioasă”, ca noi să lucrăm împreună cu Isus la mântuirea noastră, întorcându-ne la Dumnezeu, aşa cum spun textele de astăzi, prin: neîmpietrirea inimii la Cuvântul său (cf. Ps 94,8), ci prin sfâşierea ei, cu plâns, cu post şi cu tânguire (cf. Ioel 2,12-13); printr-o continuă recunoaştere a vinovăţiei noastre; apoi a cererii de iertare şi îndurare; dar şi prin deschidere a buzelor noastre spre lauda lui (cf. Ps 51,3-17); prin a face harul lui Dumnezeu rodnic în noi (cf. 2Cor 6,1); prin rugăciune, pomană şi post, care trebuiesc făcute numai în faţa Domnului şi departe de ochii oamenilor (cf. Mt 6,1-6.16-18).

Între sărbătorile iudaice, sunt două care ar putea să ne ajute pe noi creştinii, în înţelegerea Miercurii Cenuşii, pe care o celebrăm astăzi; iar aceste două sărbători iudaice sunt: Yom Kipus şi Roş Haşana.

Yom Kipur este considerată de evrei, ca fiind ziua cea mai sfântă și mai însemnată din an.

O tradiție iudaică spune că, după ce poporul ales a păcătuit, închinându-se la idoli, Yahweh, al cărui nume înseamnă “binecuvântat să-i fie numele”, a renunţat de a mai dărui poporului ales Legea sfântă. Dar apoi văzând că poporul său ales, s-a întors la el cu fapte pocăinţă şi de iubire, Dumnezeu le-a iertat păcatul și i-a dăruit Legea. Iar ziua aceea a iertării, era tocmai ziua de Yom Kipur (cf. Ex 30,10; Lev 23,27-31 și 25,9; Num 29,7-11). 

Roş Haşana, reprezintă tocmai acel timp în care poporul şi-a conştietizat şi asumat păcatul şi a  început să facă pocăinţă; acest moment al asumării păcatului şi al începerii pocăinţei, a fost marcat de un sunet de trâmbiţă. (cfr. Lev 23,24). În midrashim, o carte de comentarii ale Torei, se spune că de Roş Haşana, Dumnezeu stă așeazat pe tronul său de mărire, și în fața lui adună  întreaga omenire, evrei şi păgâni (cf. Ps 49,4; Mt 25,31-32). La această judecată divină, fiecare persoană în parte este cercetată şi evaluată pentru a se hotărî dacă merită ori nu iertarea, din ziua de Yom Kippur. În acest timp de 10 zile, căci atât durează Roş Haşana, alături de Dumnezeu care cercetează şi evaluează poporul său, fiecare om este chemat de a-şi face şi el un examen de conștiinţă, prin care să-şi identifice toate greșelile săvârșite față de porunci şi faţă de semeni, connaţionali şi străini. Odată descoperite greșelile și recunoscută în adâncul inimii, omul are datoria, atât de a cere iertare lui Dumnezeu și semenilor săi, cât şi de a face pocăinţă şi reparaţie, faţă de Dumnezeu şi faţă semeni.

Repetăm: Dumnezeu, din iubire şi milă, a dăruit poporului său ales căzut în păcat o zi de iertare, zi numită, ”Yom Kipur; însă această zi de iertare, era precedată de, Roş Haşana, un timp de cercetare şi asumare a păcatelor săvârşite, un timp de pocăinţă şi de reparaţie prin fapte de iubire şi milă, prin care omul păcătos avea posibilitatea de a-şi schimba sentinţa din vrednic de pedeapsă şi osândă (cf. Ps 53,3), în cea iertat şi vrednic de viaţa veşnică.

Parafrazând, putem spune că şi pentru noi creştinii, Postul Mare în care am intrat prin Miecurea Cenuşii, este un nou Roş Haşana, dar creştin. Şi nouă ne-a sunat astăzi din corn, profetul Ioel, pentru a începe timpul Postul Mare, de la care nu trebuie să lipsească nimei, de la pruncul de la sân până la bătrânul sătul de zile (cf. Ioel 2,15-16). Trebuie să ne prezentăm şi să intrăm cu toţii în acest timp de Post Mare, pentru că el este pentru noi toţi un timp de cercetare şi asumare a păcatelor săvârşite, un timp de pocăinţă şi de reparaţie prin fapte de iubire şi milă, un timp în care avem posibilitatea de a ne schimba sentinţa din păcătos vrednic de pedeapsă şi osândă, în cea de fiu iertat şi mântuit, din ziua de Paşte.   

Am auzit în prima lectură de astăzi, că Dumnezeu ne-a zis, prin profetul Ioel: “Acum întorceţivă la mine din toată inima, cu post, plâns şi cu tânguire” (Ioel 2,12). Iar prin Psalmist ne-a arătat cum să ne rugăm pentru iertare: “Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit... curăţă-mă de păcatul meu... şi dă-i iarăşi bucuria mântuirii tale” (cf. Ps 51,3.14)

O veche legendă ne spune că Dumnezeu i-a zis într-o zi unuia dintre îngerii lui: „Mergi pe pământ şi adu-mi de acolo lucrul cel mai scump ochilor mei”! Îngerul s-a dus pe pământ, l-a străbătut în lung şi în lat pentru a găsi lucrul cel mai scump ochilor lui Dumnezeu. După câţiva ani de căutări, a găsit un soldat rănit ce murea pentru apărarea ţării sale. A luat o picătură din sângele lui şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis că jertfa pentru ţară e scumpă, dar nu e cea mai scumpă pentru ochii săi. Îngerul a plecat iar, şi după alţi câţiva ani de căutări, s-a întors cu duhul unei persoane care a murit contaminată de boala celui pe care îl îngrijea. Dumnezeu i-a zis, jertfa pentru alţii e plăcută, dar nu e cea mai scumpă ochilor mei. Atunci îngerul a plecat din nou în căutări. De data aceasta l-a urmărit pe un criminal ce se îndrepta spre o casă pentru a ucide şi a jefui. Dar privind pe geam, criminalul, a văzut cum o mămică şi-a aşezat copilaşul mic în pătuţ şi acum îl învăţa să se roage. Scena aceasta i-a adus aminte criminalului de anii copilăriei lui, când şi mama lui l-a învăţat să se roage. Inima i s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a prins acea lacrimă şi i-a dus-o grabnic lui Dumnezeu, care i-a răspuns: „Acum mi-ai adus lucrul cel mai plăcut ochilor mei, lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului”! Biblia spune: „Mare bucurie este în înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15,7.10).

După ce ne-am recunoscut şi plâns păcatele, după voia lui Dumnezeu, urmează acum pocăinţa şi reparaţia pe care trebuie să o facem, tot după voia lui Dumnezeu, prin cele trei fapte de pietate creştină: pomana, rugăciunea şi postul.

Fiecare faptă de pietate pe care o săvârşim, are rânduit la Dumnezeu câte o răsplată. Această răsplată, omul are posibilitatea să o ia o singură dată, fie în lumea aceasta, fie în lumea viitoare, după placul lui.

Dar, pentru a merita răsplata în veşnicie, aceste fapte de pietate creştină trebuie împlinite numai sub privirile curate ale lui Dumnezeu şi niciodată sub privirile oamenilor; căci în cazul în care ele sunt împlinite ca să le vadă oameni, ele îşi pierd răsplata din veşnicie. De aceea şi cuvântul lui Isus, să nu ştie stânga ce face dreapta (cf. Mt 6,3).

Dumnezeu nu poate primi o faptă bună, care mai întâi a fost dăruită satanei. Dumnezeu nu îmbracă o haină pe care a îmbrăcat-o mai întâi potrivnicul. Dumnezeu nu vine într-o inimă alături de satana.

Dar şi păcatului săvârşit de om îi este rânduită tot o singură pedeapsă, pe care omul, la fel, o poate lua, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare.

De aceea înţelept este ca pedeapsa pentru păcat să o luăm aici, pocăinţa pentru păcat să o facem aici, pentru ca în viaţa veşnică să primim numai răsplata.  

De aceea sfântul Augustin (354-430) spunea: „Doamne, arde-mă, loveşte-mă, taie-mă, aici; dar cruţă-mă în viaţa veşnică”! De aceea, toţi sfinţii, şi-au făcut pocăinţa şi reparaţia păcatelor aici pe pământ, iar dincolo au scăpat de orice chin.

Sfântul Petru de Alcantara  (1499-1562), un preot care a suferit foarte mult în timpul vieţii, i-a apărut după moarte sfintei Tereza de Avila (1515-1582), şi i-a spus: "Fericite cruci şi suferinţe, fericite pocăinţe şi reparaţii, care mi-au dobândit în ceruri comori aşa mari de slavă!"

Este o povestioară pentru copii, unde ni se spune că, nişte broscuţe care locuiau într-un eleşteu murdar, au auzit că undeva în munţii îndepărtaţi, există un lac limpede şi cu hrană aleasă. Toate s-au hotărât să plece spre acel loc care le cerea eforturi deosebite. Gândindu-se la depărare şi la efortul mare, unele dintre el au abandonat din start, altele au abandonat la puţin timp, iar altele au abandonat ceva mai încolo. În ciuda greutăţii drumului şi în ciuda descurajărilor din partea suratelor şi a trecătorilor, numai o broscuţă nu s-a întors din drum, şi a ajuns cu bine la lacul minunat. Cum s-a adeverit mai târziu, această broscuţă nu numai că nu a fost mai puternică şi mai capabilă decât celelalte, dar pe deasupra mai era şi surdă. Dar surzenia nu i-a fost o piedică, ci din contra un mare atu, căci ea neauzind ca şi celelalte broscuţe că mersul înspre lac era unul „imposibil”, şi-a putut continua visul şi drumul, şi să ajungă la locul dorit.   

Şi noi creştinii, care am pornit astăzi în căutarea iertării şi mântuirii promise de Dumnezeu, prin învierea lui Cristos, Fiul său. Dar şi noi trebuie să străbatem un drum lung de 40 de zile urcând Calvarul alături de Isus, unde va trebui să plângem şi să ispăşim păcatele împreună cu el. Dacă vom fim atenţi numai la glasul lui Dumnezeu şi al conştiinţei, şi surzi la glasul satanei şi al lumii care ne vor spune mereu că e greu şi imposibil, vom putea parcurge cu bine timpul sfânt al Postului Mare, ne vom putea împlini bine toate îndatoririle cerute, şi vom ajunge fericiţi la ziua iertării şi a mântuirii noastre, Învierea Domnului. Amin.

                                                                                                               

                                                                                                                Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la APARIŢIA SFINTEI FECIOARE MARIA LA LOURDES

Miracolele şi chemările Lourdes-lui

Astăzi, Biserica, cinsteşte cele 18 apariţii ale Preacuratei fecioare Maria de la Lourdes, din anul 1858, apariţii în care Isus şi-a trimis Mama, prima şi cea mai activă colaboratore a sa dintre toţi sfinţii, ca în numele său, să vorbească lumii înşelate de diavol, care a uitat că „Dumnezeu a iubit-o mai întâi” (cf. 1In 4,19), şi acum trăieşte în grele păcate; dar diavol pe care el l-a învins la cruce, împlinind astfel vechea profeţie: „sămânţa ei îţi va zdrobi capul” (Gen 3,15).

Maria, fiind părtaşă la biruinţa diavolului, în calitate de mamă a lui Isus Biruitorul, Biserica, i se adresează astăzi, în Psalmul responzorial, prin cântarea pe care poporul eliberat de tirania lui Holofern, simbolul satanei, i-a adresat-o Iuditei, (Iudita fiind aici o imagine profetică a Mariei): „Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeul cel preaînalt mai mult decât toate femeile de pe pământ şi binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, care a creat cerurile şi pământul, care te-a călăuzit să retezi capul comandantului duşmanilor noştri! Nu se va îndepărta speranţa ta din inima oamenilor care îşi vor aminti de puterea lui Dumnezeu până în veci. Dumnezeu să-ţi dăruiască cele care sunt spre înălţare veşnică şi să te viziteze cu binefacerile sale, pentru că nu ţi-ai cruţat viaţa în timpul umilirii poporului nostru, ci te-ai împotrivit căderii noastre umblând pe calea cea dreaptă a Dumnezeului nostru!”. Şi tot poporul a zis: „Aşa să fie” (Idt 13,18-20)!

Apoi, aşa cum Iudita a fost dornică să împărtăşească poporului ei biruinţa asupra tiranului Holofern, tot astfel şi Maria a fost dornică să împărtăşească bucuria mântuirii, mai întâi Elisabetei, aşa cum spune Evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,41-55), apoi la mulţi alţii, iar acum şi nouă celor care astăzi cinstim cele 18 apariţii ale ei de la Lourdes, din anul 1858.

De aceea şi, Biserica, parafrazând textul primei lecturi, ne spune că, aşa cum Ierusalimul eliberat a fost un motiv de bucurie pentru toţi credincioşii vechiului popor ales: „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei care-l iubiţi” (cf. Is 66,10), tot astfel şi Lourdes-ul, unde din voinţa lui Dumnezeu, Maria a apărut, biruitoarea satanei, doar cu o privire, şi mesagera iubirii cereşti, a fost şi va fi mereu, motiv şi ocazie de bucurie pentru toţi credincioşii noului popor ales.

La Lourdes, Fecioara Maria, ne-a arătat prin meditarea misterelor mântuirii şi prin înclinarea profundă de la rugăciunea Doxologiei, că ea nu este decât smerita slujitoare a Domnului (cf. Lc 1,38); tot aici la Lourdes, ea ni s-a recomandat şi cu numele de “Neprihănita Zămislire”, aşa cum Biserica o proclamase cu patru ani în urmă, în anul 1854; tot aici la Lourdes, din voinţa lui Dumnezeu, ea şi-a înălţat un amvon de unde va predica lumii „Evanghelia Împărăţiei” (Mc 1,14), care va trebui să aibă ca prin efect convertirea şi urmarea lui Isus (cf. Mc 1,15); tot aici, la Lourdes, ea a spus că îi place să venim pentru a o asculta, căci ea ne conduce la Isus; tot aici la Lourdes, prin mijlocirea sa iubitoare, ca şi la Cana Galilei (cf. In 2,5), vom beneficia de marile minuni de la Isus, pe care îl vom găsi prezent, fie la sfânta Liturghie; fie expus spre adorare sau purtat în procesiune euharistică; fie în „apele mântuitoare pe care mulţimea o scoate cu bucurie din izvorule Lourdes-lui (cf. Is 12,3; 55,1).

Şi pentru că la Loudes, Isus îşi arată milostivirea în primul rând faţă de cei bolnavi, săvârşind pentru ei numeroase vindecări ale trupului şi ale sufletului, prin mijlocirea Mariei, Biserica a rânduit ca la 11 februarie a fiecărui an, să se celebreze Ziua Mondială a Bolnavului; iar anul acesta, 2013, suntem la a XXI ei aniversare.

Celor care astăzi, asemenea învăţătorului iudeu, ar vrea să se eschiveze de la porunca iubirii  şi să restrângă sfera cuvântului „aproapele", Domnul însuşi, prin evanghelia Samariteanului milostiv (cf. Lc 10,25-42), propusă spre meditaţie de ziua bolnavului din 2013, ne învaţă că acest „aproape" care ajută pe străinul căzut între tâlhari, este în primul rând El însuşi, care s-a aplecat asupra noastră şi care ne-a salvat de la o soartă grea ce ne-a pregătit-o satana; iar după ce el ne-a mântuit la cruce, a voit ca orice răscumpărat să devină „aproapele” tuturor oamenilor. Recapitulăm şi spunem: în samaritean trebuie să-l vedem pe Isus, dar şi pe noi înşine; în nenorocitul dezbrăcat şi lăsat aproape mort, trebuie să îl recunoaştem pe păcătos şi pe orice bolnav care nu se poate ajuta singur; în preotul şi levitul în trecere, trebuie să recunoaştem neputinţa Legii vechi de a mântui; iar în han şi hangiu trebuie să recunoaştem adunarea Bisericii şi pe slujitorii ei, unde bolnavul salvat, primeşte continuu îngrijirile cuvenite.

La Lourdes, prin climatul de rugăciune pe care Maria l-a creat, ea îi uneşte pe toţi creştinii, sănătoşi şi bolnavi, în jurul lui Isus, şi între ei, ca odinioară în Cenacol (cf. Fap 1,14); ea îi ajută pe oameni să de valoare suferinţelor lor, unindu-le cu suferinţele mântuitoare ale lui Isus; şi nu în ultimul rând, ea realizează solidaritatea comunităţii creştine în îngrijirea bolnavilor, după exemplul lui Isus, adevăratul „Samaritean milostiv” (cf. Lc 10,25-37), şi al ei (cf. Lc 1,39; In 2,3);

Toate aceste fapte minunate, realizate la Lourdes, prin aportul Mariei, îl determină pe Isus, care este prezent în fiecare sfântă Liturghie care se celebrează, în fiecare Adoraţie, în fiecare Procesiune Euharistică, dar şi în fiecare picătură de apă luată din izvorul miraculos, izvor ivit din voinţa cerului, zic, îl determină pe Isus ca să săvârşească numeroase şi mari minuni, cu cei bolnavi la trup şi la suflet.

Iar aceste vindecări, Isus le săvârşeşte cu un triplu scop: 1. pentru a-şi arăta iubirea şi solidaritatea cu cei bolnavi şi încercaţi de greutăţi; 2. pentru a  reaminti lumii întregi, de marea vindecare, adică de mântuirea veşnică, la care el lucrează continuu, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17), mântuire la care este suntem chemaţi să colaborăm şi noi, fiecare după puterile şi posibilităţile lui; 3. pentru majoritatea minunilor sale de la Lourdes, Isus le săvârşeşte în timpul sfintei Liturghii şi a celorlalte acte de pietate euharistică, el vrea să atragă atenţia lumii întregi asupra importanţei de a participa la toate faptele de pietate euharistică, şi în special a importanţei de a participa des şi bine la celebrarea sfintei Liturghii, care este recapitularea întregii sale opere de mântuire.

O tânără, paralizată de la jumătate în jos, mărturisea la Lourdes: "Am venit aici să mă vindec trupeşte; acum însă nu mă mai interesează vindecarea trupului, căci am găsit aici o vindecare mai mare şi mai bună, mântuirea sufletului meu rănit de păcate. N-aş fi crezut că există pe lume o aşa bucurie cum am găsit-o aici”!

Michel Favero, un scriitor italian, povesteşte cum, un domn din Pau, bolanav fiind, a cerut să fie adus la Lourdes, ca să moară cu Maica Domnului în faţa ochilor. La moartea lui senină şi liniştită, s-au convertit mulţi oameni, între care şi medicul său, care a exclamat: „Aceasta e o minune; acum cred"!

O bolnavă adusă la Lourdes pentru vindecare, în timpul procesiunii cu sfântul Sacrament, n-a mai cerut vindecare, ci puterea de a-şi cere iertare pentru păcate. Asta e o minune adevărată.

De fapt atât promisiunile lui Isus şi ale Mariei, sunt acelea de a ne oferi fericirea în cer şi nu aici pe pământ (cf. Lc 23,43; Maria către Bernadeta: „Nu-ţi promit să te fac fericită în această lume, ci în cealaltă)

Pentru a înţelege şi mai bine sărbătoarea “Apariţiile sfintei fecioare Maria la Lourdes”, din anul 1858, am să mai fac câteva precizări necesare:

Sfânta Maică Biserica, ori de câte ori ne-o prezintă pe Maria în sărbătorile şi apariţiile ei, ne-o prezintă totdeauna numai în unire cu Isus Cristos, cel Trimis de Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, căruia ea i-a fost mamă după trup şi slujitoare credincioasă.

Sfânta Biserică, ori de câte ori ne vorbeşte despre Maria, ne vorbeşte în primul rând de Isus Cristos care a binevoit să se nască din Maria (cf. Lc 2,7; Gal 4,4); ne vorbeşte de Isus Cristos care a umplut şi sfinţit viaţa Mariei (cf. Lc 1,49); ne vorbeşte de Isus Cristos care a copleşit-o cu plinătatea harului şi a oricărei binecuvântări (cf. Lc 1,28); ne vorbeşte de Isus Cristos de care Maria a fost intim unită în toată existenţa ei, ca mlădiţa de viţă (cf. Lc 2,16; In 15,5); ne vorbeşte de Isus Cristos care a fost predicat şi arătat lumii de Maria (cf. Lc 2,16.28; In 2,5); ne vorbeşte de Isus care predică, avertizează, cheamă la convertire şi pocăinţă, prin Maria (cf. Apariţiile Mariei de la Lourdes, Fatima şi Siracuza); ne vorbeşte de Isus care confirmă, prin Maria, aprofundările de credinţă pe care le-a realizat Biserica sa (cf. Neprihănita Zămislire); ne vorbeşte de Isus care vindecă, ajută şi mântuieşte, prin rugăciunile Mariei (cf. Vindecările de la Lourdes şi din alte locuri ale apariţiilor ei); ne vorbeşte de Isus căruia îi face mare plăcere să vorbească lumii întregi, prin Maria, pe care o trimite să apară în diferite locuri de pe mapamond.

Dacă Maria, are nişte demnităţi la care ţine mult, atunci între acestea sunt: cea de a fi “slujitoare a Domnului” (Lc 1,38) şi a fraţilor lui Isus, cărora ea le-a devenit mamă spirituală din voinţa lui, sub cruce (cf. In 19,26); cea de a fi numită ucenica smerită a lui Isus şi de împlinitoare fidelă a poruncilor sale (cf. Lc 11,28); cea de a fi apostol şi de crainic al lui Isus, către fraţii lui şi copiii ei (cf. Lc 1,39-40; In 20,2); cea de a fi însoţitoare fidelă a lui Isus pe tot parcursul vieţii lui, începând de la zămislirea lui în sânul ei neprihănit, şi până moartea lui pe cruce (cf. Lc 8,19; In 19,25); cea de a fi punte de legătură între Isus şi creştini, între creştin şi ceilalţi creştini (cf. Fap,1,14); cea de a fi percepută ca “chip al omului nou mântuit şi de imagine a Bisericii” (cf. 2Cor 5,17; Ap 21,2); cea de fi prima răscumpărată a lui Dumnezeu; cea de a fi fericita “fiică a Tatălui, mamă a Fiului întrupat şi mireasă a Duhului Sfânt; cea de a fi umila mijlocitoare tuturor păcătoşilor la Dumnezeu, aşa cum mai înainte de ea au fost: Avraam, Moise, David, Ieremia, şi toţi profeţii  (cf. In 2,5); cea de a transforma continuu locuri şi altare păgâne, în locuri şi altare creştine; sau mai bine spus, aceea de a transforma suflete păgâne şi idolatre, în suflete creştine şi mântuite (aşa cum a făcut la Lourdes, când a apărut pe locul un vechi sanctuar păgân).

Congresul internaţional de Mariologie, reunit la Zaragoza în 1979, cu participarea multor creştini protestanţi, catolici şi ortodocşi, a declarat pe baza textului: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii” (1Tim 2,1) că orice creştin trebuie să se roage pentru ceilalţi, chiar ţi cei ajunşi deja la perfecţiune în veşnicie. Iar Maria, cea mai perfectă dintre toţi creştinii care a ajuns în veşnicia fericită. Atunci ea de ce nu ar putea să se roage pentru noi?” Sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897), pe baza acestui text, spunea: „voi trimite pe pământ o ploaie de trandafiri…voi petrece cerul făcând bine pe pământ”. Să ne rugăm, dar şi să alergăm la rugăciunea fraţilor noştri, atât de pe pământ cât şi din cer.

Iată şi un citat din Enciclica Mystici corporis (29 iunie 1943), a Papei Piu XII (1876-1958): „Mântuirea multora depinde şi de rugăciunile şi mortificările voluntare făcute de membrele Trupului mistic al lui Cristos”.

Din totdeauna, Dumnezeu şi-a ales de mesageri ai săi, oameni credincioşi şi umili, pentru ca în mesajul lor să se arate puterea ldivină şi nu înţelepciunea umană; pe aceştia, el i-a trimis în lume cu mesajul său; acest adevăr apare din toate apariţiile Fecioare Maria, unde Dumnezeu i-a ales Mariei, ca primi destinatari ai mesajului venit de la el, credincioşi simpli şi umili.

Iată numai exemplul de astăzi de la Lourdes, unde a fost aleasă Bernadeta, o tânără umilă şi atât de simplă, că oamenii au crezut-o nebună, căci după întâlnirea cu Maica Domnului, în loc să spună că Maria a zis: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”, ea striga cât o ţineau puterile: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”!  

Biserica ne-a arătat astăzi că, miracolele şi chemările constante ale Lourdes-lui, sunt: Isus şi Maria, Cuvântul mântuirii şi Euharistia, Iubirea slujitoare şi Smerenia; de aceea, şi noi pentru ca să ajungem în cer lângă Isus şi Maria, lângă Bernadeta şi lângă toţi credincioşii, trebuie ca în toate căutările vieţii noastre, să nu uităm nicicând de ecoul acestor miracole şi chemări.  

                                                                                                                    Pr. Ioan Lungu